intersectii – D.o.R #4 – toamna 2010

   
O intersecţie oferă acelaşi decor şi acum, şi peste cinci minute; oamenii din ea o fac să nu mai fie la fel.

„Everything can change at any moment, suddenly and forever” – Paul Auster

     La 18 ani, am plecat din Câmpulung, oraşul în care am copilărit, la Timişoara. Am plecat la insistenţele celei mai bune prietene din liceu, Alina, care se îndrăgostise de Timişoara după câteva vizite. Nu ştiam mai nimic despre oraş sau facultatea la care mergeam – între geografie şi chimie am ales-o pe-a doua, pentru că profesoara din liceu mi-a fost ca un părinte. Ştiam doar că va fi un nou început ; un val pe care nu trebuia să-l ratez. Îmi păraseam universul cunoscut si comod si plecam sa explorez ce e dincolo de el.

În cămin am stat cu câţiva studenţi la Conservator şi am început să merg la concerte la Filarmonică. Am auzit cum sună o vioară veche de peste trei sute de ani într-o cameră de cămin. Cu o prietenă la Litere am descoperit autori noi. Mergeam la cinematecile şi librăriile din oraş. Mi-am cumpărat primul aparat foto, un Zenit E. Am participat la Studentfest la secţiunea Foto. Am mers la expoziţii de pictură, sculptură şi fotografie. Am avut profesori care ne vorbeau de Omar Khayyam sau de Hundertwasser. De la colegul de cameră am învăţat cuvinte în maghiară pentru mâncare.Am învăţat despre nori. După trei ani de lucrat la targuri de carte, m-am angajat la Cărtureşti. Am continuat să fac fotografii şi am avut primele expoziţii foto de grup şi personale. Cu ajutorul lui Alan K. Farrar, un profesor britanic stabilit in Timisoara, l-am redescoperit pe Shakespeare. Tot el m-a învăţat că e normal să greşeşti, să înveţi ceva din asta şi să mergi mai departe. Înainte să plece dintre noi, mi-a spus să mă tund.

În 2006, Raluca, pe care o cunoscusem cu un an înainte la Festivalul de Jazz de la Gărâna, mi-a recomandat să citesc În ţara ultimelor lucruri, de Paul Auster. Autorii mei preferaţi de atunci erau Italo Calvino, Kurt Vonnegut, Milan Kundera şi Carson McCullers. Auster era diferit, aşa că am continuat cu Palatul Lunii, Trilogia New York-ului, Cartea Iluziilor şi Mr. Vertigo. Mă simţeam aproape de el; am decis atunci că dacă aş putea alege să fiu un personaj într-o carte, mi-ar plăcea să fiu un personaj dintr-o carte de Auster. Toţi eroii lui ajung, după o perioadă de cădere, într-un moment – poate doar o greşeală telefonică, ca-n Oraşul de sticlă – în care încep o viaţă nouă.

Pe Auster îl întâlnisem de fapt prin 2003, când am văzut prima oară filmul Smoke – o poveste captivantă în care mai multe personaje aparent fără nicio legătură se intersectează într-o tutungerie. Nu ştiam că filmul e adaptat după o povestire de Auster (Auggie Wren’s Christmas Story), dar îl reţinusem datorită proiectului foto al personajului principal. Auggie Wren (Harvey Keitel), lucra în tutungeria din Brooklyn şi avea o îndeletnicire aparte. În fiecare dimineaţă fotografia o intersecţie, colţul lui de lume unde îşi începea fiecare zi de lucru. Făcea o fotografie la 8:00 şi alta la 8:05. Aşa îşi justifica posesia aparatului foto, scriind în imagini jurnalul intim al acelui loc.

La cinci ani de la prima vizionare, am revăzut filmul şi am ştiut ce voiam să fac încă de atunci: propriul meu proiect, povestea unui loc spusă cu ajutorul unui aparat de fotografiat.Şi mi-am pus în minte să-l întâlnesc cumva pe Auster.

Ovidiu, colegul meu de la Clubul Foto Iris, m-a ajutat să găsesc pe eBay un Canon AE-1 – voiam să fotografiez cu acelaşi model de aparat ca in film. Am ales o intersecţie sililara cu cea din film, în vecinătatea Casei Studenţilor, unde mersesem de atâtea ori la intalnirile clubului foto. În noiembrie am început proiectul, SMOKE – o lună de zile, acelaşi cadru, iso 400, două fotografii zilnic, la 8:00 şi la 8:05. Fotografiam un colţ din Piaţa Iosefin din Timişoara, dar mă simţeam deja mai aproape de New York şi de Auster.

Treizeci de fotografii mai târziu, la mijlocul proiectului, am aflat că urma să merg la New York. Eram librar la Cărtureşti deja de doi ani, aveam muşterii cu care vorbeam despre filme şi albume de artă, iar cu copiii lor mă duelam cu sulurile de hârtie de împachetat sau le citeam poveşti. Am ajuns unul dintre cei doi oameni aleşi pentru un proiect al librăriei cu Institutul Cultural Român din New York. La sfârşitul lui noiembrie 2008, am ajutat la amenajarea spaţiului galeriei ICR New York pentru ce avea să fie „A Romanian Book Exhibition in NYC”.

      Proiectul i l-am lăsat lui Luc, cu care locuiam încă din facultate. Deşi nu era un obişnuit al aparatelor de fotografiat, s-a dedicat acestei incercări fară să întrebe prea multe.

     Când am împlinit 21 de ani, Alina, prietena mea din liceu mi-a dăruit un jurnal de călătorie cu copertele confecţionate dintr-un număr de înmatriculare de New York. Era un soi de îndemn să visez la destinaţii mai îndepartate. L-am luat cu mine în călătoria americană.

Nu l-am întâlnit pe Auster în cele două săptămâni. Când am urcat pe Empire State Building m-am uitat spre Brooklyn şi mi-am zis că acolo, undeva, locuieşte acest om. Am aflat mai târziu că nu era nici măcar pe coasta aceluiaşi ocean, fiind plecat în California. Dar când i-am povestit Corinei Şuteu, directorul ICR New York, despre proiectul meu foto, mi-a spus că New Yorkul este locul unde ţi se împlinesc cele mai îndrăzneţe vise – era convinsă că-l voi întâlni – şi că oricine ajunge la New York o dată, va reveni.

    A avut dreptate. În aprilie 2009 am ajuns din nou în New York şi am primit de la prietenii de la ICR o invitaţie la o seară a festivalului de literatură PEN World Voices. Paul Auster urma să fie unul dintre vorbitori.

    Am mers pe jos printre picături până la Institutul Cervantes (Auster are propria lui interpretare la Don Quijote în „Trilogia New York-ului”). Ajuns în curtea interioară, am luat un pahar de şampanie şi mi-am aprins o ţigară. Când m-am întors, l-am văzut în spatele meu pe Auster, împreună cu soţia sa, Siri Hustvedt (amândoi mai înalţi decât îmi închipuiam).

     După ce l-au abordat Filip Florian şi agenta lui, Simona Kessler, veniţi pentru lansarea traducerii în engleză a romanului Degete mici, mi-am făcut curaj şi m-am dus la el. M-am prezentat si i-am spus că i-am citit câteva cărţi; el m-a întrebat dacă sunt multe traduse în română. I-am povestit despre proiectul foto, cum mi-am găsit colţul într-o intersecţie şi l-am fotografiat la 8:00 şi 8:05. A zâmbit şi în timp ce îşi aprindea o ţigară Schimmelpeninck, i-am arătat trei dintre fotografii, pe care le plimbam după mine încă de la vizita precedentă la New York. Soţia lui a remarcat ţigănuşul cu pălărie cu boruri largi dintr-una ele.

Discursul lui, citit de pe o foaie, a fost despre importanţa de a fi liber să scrii, despre Cervantes, despre Llorca, despre exil, despre traduceri. Printre altele, l-a citat şi pe Groucho Marx: „Outside of a dog, a book is man’s best friend. Inside of a dog, is to dark to read”. Aveam citatul scris in agenda din geantă, vorbisem despre el, de curand, cu cineva. După discurs, i-am dăruit două fotografii, mi-a semnat-o pe a treia si cele câteva cărţi ale sale pe care le aveam la mine.

Întâlnirea cu Auster a fost supranaturală şi miraculoasă, dar, pe undeva, dezamăgitoare. Poate pentru că astfel de oameni nu trebuie daţi jos de pe piedestalul lor sau poate pentru că asta însemna sfârsitul unui capitol din călătoria mea. Pe lângă întâlnirea cu Auster, New Yorkul mi-a dat ocazia să reiau proiectul început în toamnă, în Timişoara. Mi-am scos trepiedul cu aparatul de fotografiat în intersecţia 3^rdAvenue cu 38^th Street, în faţa galeriei ICR NY, şi am fotografiat, zilnic, la 08:00 şi 08:05.

Până în iarnă am adunat 60 de fotografii ale intersecţiei din Timişoara (jumătate făcute de Luc) şi peste 60 ale intersecţiei din New York. Le-am expus la Timisoara, intenţionat în perioada Crăciunului iar la vernisaj am proiectat filmul Smoke. Am adus toate mărunţisurile care mă legau de New York: o hartă găsită în librăria Barnes&Noble, carneţelul în care îmi notasem detaliile fotografiilor, jurnalul de călătorie, paşaportul, macheta unui taxi, câţiva dolari, cărţile şi fotografia semnate, bricheta cumparată la un târg de vechituri, un pachet de Lucky Strike şi unul de Schimmelpennincks. Le-am vorbit celor prezenţi despre întreagul parcurs, despre cum alegerile pe care le faci te pot purta, fără să bănuieşti măcar, spre ceea ce urmează sa devii. Apoi ne-am uitat împreună la povestea lui Auggie.