brosura realizata de lucian enasoni – primavara 2006

Am început să mă gândesc mai mult la “a face fotografii” pe la începutul anului 2004, an ce a devenit mai bogat şi mai plin decât aş fi putut vreodată să sper. Atunci mi-am cumpărat un Zenit E, primul meu aparat şi tot atunci am descoperit nerabdarea care te cuprinde atunci cand iţi aşezi degetul pe declansator şi când priveşti prin vizor. Întrebarile care au urmat în mod firesc, şi mai ales atunci când fotografiezi pe film, au fost : ce vrei să fotografiezi? ce vrei să opreşti pe suprafata fotosensibilă a filmului? ce momente vrei să furi timpului?

Nu pot spune ca nu am văzut zeci, sute, mii de fotografii ale unor mai mari sau mai putin mari fotografi, inainte să-mi primesc primele filme de la developat şi atunci mă întreb cateodată cât de mult e al meu din fotografiile “mele”. Lăsând la o parte rătăcirea asta, de cele mai multe ori încerc să surprind ceva ce are o anumită semnificatie pentru mine în primul rând. Dacă se întamplă ca cineva să privească o fotografie de-a mea şi să gasească mai mult decat ce se observă la prima vedere şi dacă trezeşte orice fel de emoţie, atunci scopul meu e atins. Vreau să arat în fotografiile mele lucruri comune pe care le observi poate fără să vrei când mergi de unul singur pe stradă sau când mergi cu tramvaiul catre casă, seara, lucruri care devin mai mult decat atât pentru ca mie, fotograful şi lor, privitorii ne trezesc mai ştiu eu ce amintire sau pentru ca ne forţează să schiţam un zambet. Da, cred că asta vreau, o legatură între mine şi ei, cei care ajung să privească.

Fotografia asta a fost făcută pe terasa cladirii cinematografului din orasul unde am crescut. Când am plecat de acolo ştiu că priveam şi eu peste un zid şi nu ştiam ce e dincolo. La fel ca şi ei cred că priveam dincolo de zid şi eram năzdrăvan, neştiutor, dar încrezător. Şi uite asa, fotografia  asta înseamna mai mult pentru mine dacât imaginea în sine.